de ION CREANGĂ
Ajunși la curtea împăratului Verde, Spânul fu primit cu mare cinste, ca nepotul care urma la tron El se arătă imediat ce fel de om este, dându-i o palmă lui Harap-Alb în faţa fetelor împăratului. Din clipa aceea ele nu-l mai putură înghiţi pe spân. Vorbeau între ele că sluga lui pare a fi mult mai omenoasă şi mai plăcută.
Într-o zi, pe când se aflau la un ospăţ, li s-au adus nişte salate minunate. Spânul află că acestea sunt foarte rare, fiind aduse cu mare greutate din grădina ursului. Voind acum să scape de Harap-Alb cu orice preţ, Spânul îl trimise după salate. Harap-Alb se duse necăjit în grajd şi îi spuse calului necazul. Calul îl duse în zbor peste munți și mări într-un ostrov pe care era o căsuţă singuratică. Din căsuţă ieşi baba care îl învăţase cum să-şi aleagă calul şi armele la plecarea de acasă. Îi spuse că ea e sfânta Duminică şi că îl va ajuta.
Se duse sfânta Duminică şi făcu o fiertură de plante adormitoare. O vărsă în fântâna din grădina ursului. Când acesta bău până adormi, se duse iute la Harap-Alb şi îi spuse ce să facă mai departe. Acesta luă pielea de urs de la tatăl său, o puse pe el, se duse în grădină şi luă o legătură mare de salate. Când să iasă, ursul se trezi şi porni după el. Voinicul îi aruncă pielea de urs şi fugi cât putu de iute. Mulţumi sfintei şi se întoarse la împărăţie, dându-i salatele Spânului.
După câteva zile, împăratul îi arătă Spânului nişte pietre preţioase nemaivăzute, spunându-i că sunt din Pădurea Cerbului. Cerbul acela are toată pielea bătută cu pietre scumpe şi e fermecat. Nimeni nu îl poate prinde, fiindcă omoară pe oricine se apropie. Numaidecât Spânul îl trimise pe Harap-Alb să aducă pielea cerbului.
Harap-Alb se duse iar necăjit la grajd şi se plânse calului. Acesta îi spuse vorbe de încurajare şi îl duse din nou la sfânta Duminică. Aceasta îi dădu obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot şi îi spuse ce să facă cu ele. Se duse la izvorul de unde bea apă cerbul şi se ascunse într-o groapă adâncă. Veni cerbul, bău pe săturate, apoi adormi. Atunci Harap-Alb îşi puse obrăzarul, luă sabia, ieşi afară şi îi tăie capul cerbului dintr-o lovitură, apoi sări înapoi în groapă.
Degeaba strigă capul cerbului, încercând să îl facă să iasă şi să-l omoare cu ochiul său cel otrăvit. Harap-Alb stătu în groapă și ieși abia după asfinţitul soarelui, cum îl învăţase sfânta Duminică. Jupui pielea cerbului, luă capul întreg şi porni înapoi, spre curtea împăratului Verde. Acesta nu mai ştiu ce să zică spre lauda lui Harap-Alb. Spânul, însă, îl vorbi de rău, spre ciuda fetelor. Lor le spunea inima ce om fără de lege este Spânul, numai tatăl lor nu vedea asta.
După puţin timp împăratul făcu un ospăţ mare, la care veniră oaspeţi străluciţi: împăraţi, crai, voievozi, căpitanii oştirilor, mai-marii oraşelor. Fetele îl rugară pe Spân să îl lase şi pe Harap-Alb să slujească şi el la masă. Spânul se învoi, cu condiția să stea numai în spatele lui şi să nu ridice ochii la ceilalţi oaspeţi, că de l-o prinde îndată îi va tăia capul. Se porni ospăţul şi merse tare bine până când veni la o fereastră o pasăre măiastră. Ea zise că ei petrec, dar nu se gândesc la fata împăratului Roşu. Petrecerea se cam strică şi toţi începură a vorbi despre acest împărat cu inima haină şi vrăjitoarea lui de fată. Spânul îl zări zâmbind pe Harap-Alb şi pe loc îi porunci să se ducă să i-o aducă pe fata împăratului Roşu.
Plin de mâhnire, Harap-Alb se duse şi îi spuse calului unde l-a trimis Spânul de data asta. Calul îi dete curaj din nou şi îi spuse că va ieşi cu bine şi din această încercare. Porniră la drum lung. În cale ajunseră la un pod peste o apă mare. Pe pod trecea un alai de furnici. Milos, Harap-Alb o luă cu calul înot prin apă, ca să nu omoare furnicile. Nici nu ajunse bine pe malul celălalt, că se ivi în faţa lui o furnică zburătoare. Mulţumindu-i că i-a fost milă de viaţa lor, furnica îi dădu o aripă şi îi spuse că atunci când va avea nevoie de ajutorul lor, doar să aprindă aripa.
Merseră mai departe şi găsiră un roi de albine care se învârteau de colo-colo, căutând un loc unde să se aşeze. El le făcu un adăpost într-un buştean şi îl acoperi cu frunze, să le apere de ploaie şi de soare. Numaidecât îi apăru înainte crăiasa albinelor. Îi dădu şi ea o aripă, să le cheme în ajutor la nevoie.
Pe drumul său cel lung, Harap-Alb întâlni şi o seamă de oameni ciudaţi. Gerilă îngheţa totul în jur cu răsuflarea lui şi orice foc, cât de mare, nu reuşea să îl încălzească. Flămânzilă mânca tot ce se putea şi nu se mai sătura. Setilă bea apa de la douăzeci şi patru de iazuri şi o gârlă şi striga că moare de sete. Ochilă, cu un singur ochi în frunte, mare cât o sită, nu vedea nimic când avea ochiul deschis, dar vedea şi iarba cum creşte din pământ când îl ţinea închis. Păsări-Lăţi-Lungilă se putea lungi până la cer sau se lăţea de cuprindea pământul cu braţele. Dacă nu putea nimeri păsările cu săgeata din arcul său, le prindea cu mâna, atât era de iute şi de îndemânatic. Harap-Alb și-i făcu tovarăși si îi luă pe toţi cu el, căci fiecare îi spusese că nu va reuşi fără ajutorul lui.
Într-o zi, pe când se aflau la un ospăţ, li s-au adus nişte salate minunate. Spânul află că acestea sunt foarte rare, fiind aduse cu mare greutate din grădina ursului. Voind acum să scape de Harap-Alb cu orice preţ, Spânul îl trimise după salate. Harap-Alb se duse necăjit în grajd şi îi spuse calului necazul. Calul îl duse în zbor peste munți și mări într-un ostrov pe care era o căsuţă singuratică. Din căsuţă ieşi baba care îl învăţase cum să-şi aleagă calul şi armele la plecarea de acasă. Îi spuse că ea e sfânta Duminică şi că îl va ajuta.
Se duse sfânta Duminică şi făcu o fiertură de plante adormitoare. O vărsă în fântâna din grădina ursului. Când acesta bău până adormi, se duse iute la Harap-Alb şi îi spuse ce să facă mai departe. Acesta luă pielea de urs de la tatăl său, o puse pe el, se duse în grădină şi luă o legătură mare de salate. Când să iasă, ursul se trezi şi porni după el. Voinicul îi aruncă pielea de urs şi fugi cât putu de iute. Mulţumi sfintei şi se întoarse la împărăţie, dându-i salatele Spânului.
După câteva zile, împăratul îi arătă Spânului nişte pietre preţioase nemaivăzute, spunându-i că sunt din Pădurea Cerbului. Cerbul acela are toată pielea bătută cu pietre scumpe şi e fermecat. Nimeni nu îl poate prinde, fiindcă omoară pe oricine se apropie. Numaidecât Spânul îl trimise pe Harap-Alb să aducă pielea cerbului.
Harap-Alb se duse iar necăjit la grajd şi se plânse calului. Acesta îi spuse vorbe de încurajare şi îl duse din nou la sfânta Duminică. Aceasta îi dădu obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot şi îi spuse ce să facă cu ele. Se duse la izvorul de unde bea apă cerbul şi se ascunse într-o groapă adâncă. Veni cerbul, bău pe săturate, apoi adormi. Atunci Harap-Alb îşi puse obrăzarul, luă sabia, ieşi afară şi îi tăie capul cerbului dintr-o lovitură, apoi sări înapoi în groapă.
Degeaba strigă capul cerbului, încercând să îl facă să iasă şi să-l omoare cu ochiul său cel otrăvit. Harap-Alb stătu în groapă și ieși abia după asfinţitul soarelui, cum îl învăţase sfânta Duminică. Jupui pielea cerbului, luă capul întreg şi porni înapoi, spre curtea împăratului Verde. Acesta nu mai ştiu ce să zică spre lauda lui Harap-Alb. Spânul, însă, îl vorbi de rău, spre ciuda fetelor. Lor le spunea inima ce om fără de lege este Spânul, numai tatăl lor nu vedea asta.
După puţin timp împăratul făcu un ospăţ mare, la care veniră oaspeţi străluciţi: împăraţi, crai, voievozi, căpitanii oştirilor, mai-marii oraşelor. Fetele îl rugară pe Spân să îl lase şi pe Harap-Alb să slujească şi el la masă. Spânul se învoi, cu condiția să stea numai în spatele lui şi să nu ridice ochii la ceilalţi oaspeţi, că de l-o prinde îndată îi va tăia capul. Se porni ospăţul şi merse tare bine până când veni la o fereastră o pasăre măiastră. Ea zise că ei petrec, dar nu se gândesc la fata împăratului Roşu. Petrecerea se cam strică şi toţi începură a vorbi despre acest împărat cu inima haină şi vrăjitoarea lui de fată. Spânul îl zări zâmbind pe Harap-Alb şi pe loc îi porunci să se ducă să i-o aducă pe fata împăratului Roşu.
Plin de mâhnire, Harap-Alb se duse şi îi spuse calului unde l-a trimis Spânul de data asta. Calul îi dete curaj din nou şi îi spuse că va ieşi cu bine şi din această încercare. Porniră la drum lung. În cale ajunseră la un pod peste o apă mare. Pe pod trecea un alai de furnici. Milos, Harap-Alb o luă cu calul înot prin apă, ca să nu omoare furnicile. Nici nu ajunse bine pe malul celălalt, că se ivi în faţa lui o furnică zburătoare. Mulţumindu-i că i-a fost milă de viaţa lor, furnica îi dădu o aripă şi îi spuse că atunci când va avea nevoie de ajutorul lor, doar să aprindă aripa.
Merseră mai departe şi găsiră un roi de albine care se învârteau de colo-colo, căutând un loc unde să se aşeze. El le făcu un adăpost într-un buştean şi îl acoperi cu frunze, să le apere de ploaie şi de soare. Numaidecât îi apăru înainte crăiasa albinelor. Îi dădu şi ea o aripă, să le cheme în ajutor la nevoie.
Pe drumul său cel lung, Harap-Alb întâlni şi o seamă de oameni ciudaţi. Gerilă îngheţa totul în jur cu răsuflarea lui şi orice foc, cât de mare, nu reuşea să îl încălzească. Flămânzilă mânca tot ce se putea şi nu se mai sătura. Setilă bea apa de la douăzeci şi patru de iazuri şi o gârlă şi striga că moare de sete. Ochilă, cu un singur ochi în frunte, mare cât o sită, nu vedea nimic când avea ochiul deschis, dar vedea şi iarba cum creşte din pământ când îl ţinea închis. Păsări-Lăţi-Lungilă se putea lungi până la cer sau se lăţea de cuprindea pământul cu braţele. Dacă nu putea nimeri păsările cu săgeata din arcul său, le prindea cu mâna, atât era de iute şi de îndemânatic. Harap-Alb și-i făcu tovarăși si îi luă pe toţi cu el, căci fiecare îi spusese că nu va reuşi fără ajutorul lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !